Povestea Marelui Inchizitor, deși este doar un episod din "Frații Karamazov" de Dostoievski, a captat atenția exclusivă a filosofilor, teologilor, politicienilor și, desigur, a criticilor. Contemplarea sa a intrat în secolul al XX-lea cu impulsul înfricoșător pe care l-a adus viziunilor despre nihilismul european ale lui Nietzsche, care susținea că 'colapsul' tuturor valorilor va determina destinul înspăimântător al omului european. Dostoievski a văzut cu groază acest nihilism galopând pe fiara raționalismului și s-a opus destinului înspăimântător al Omului în general prin credința adâncă, irațională a Ortodoxiei.

Intelectualii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au simțit asta, dar doar câțiva au șoptit ceva. Majoritatea au abordat problema dintr-o perspectivă etică sau teologică, dar problema reală pusă de Marele Inchizitor nu este teologică - este politică. Întrebările pe care le ridică sunt legate de abilitatea omului de a construi o viață dreaptă. Cum este posibil acest lucru? Prin credință sau prin impunerea forțată a ideilor? Prin iubire sau prin violență? De la mase sau de la lideri? De la oameni sau de la putere?