Autorul, în acest studiu, examinează dintr-o perspectivă comparativă și istorică ascensiunea, căderea și moștenirea mișcării politice a eurocomunismului. Concentrându-se pe Partidele Comuniste din Italia, Franța, Spania și micul, dar influentul Partid Comunist al Greciei, în perioada "lungilor ani '70", care se întinde de la punctul de cotitură din 1968 până puțin înainte de prăbușirea lumii comuniste, se apropie de un "moment" decisiv în evoluția Stângii Europene.

Argumentul principal este că eurocomunismul a fost o îndrăzneață experiență politică care a căutat să ofere direcție strategică și coerență mișcării comuniste europene, în fereastra de oportunitate deschisă de criza duală a modelelor sovietic și occidental, precum și în limitele timpului. "Partidul luptei și partidul guvernării": aceasta a fost compoziția politică originală încercată de eurocomuniști, cu elemente de militanță revoluționară, dar și cu un reformism pragmatic, legând transformarea socialistă de problema statului și puterii, de democrația liberală și de o societate pluralistă, prin relația lor competitivă și conciliantă cu social-democrația și cu perspectiva de a da forma unui proiect politic la nivel european.

Eurocomunismul este simultan un nexus care leagă trecutul de prezentul Stângii Europene. În ciuda înfrângerii sale istorice, acesta a definit și continuă să definească ca moștenire decisivă, deși contradictorie, orientările stângii radicale post-comuniste din Europa de astăzi.