Numai dacă ne scufundăm în istoria tango-ului în sine și nu doar observăm amprenta indelebilă pe care a lăsat-o în orașele noastre sau examinăm evoluția sa cu atenție, vom putea realiza că figurile cheie și operele de referință reprezintă doar o zecime din icebergul care se distinge deasupra suprafeței mării.

Și vom realiza, de asemenea, că sub amprentele lăsate de idoli, de succes și de cele mai importante momente istorice ale tango-ului, există, în adâncime imensurabilă, un atelier aglomerat în care numeroși artiști anonimi, prin procese nesfârșite, descoperă elemente care vor fi evidențiate cu talentul unora aleși: Sute de muzicieni, în timp ce cântă la vioară, bandoneon sau pian în cea mai întunecată anonimitate, au contribuit totuși, într-o măsură minimă individual, dar simultan semnificativă colectiv, la conferirea tango-ului fiziognomie estetică prin care îl recunoaștem și suflul spiritual care îl face unic.

Se poate concluziona din acest fapt că semnificația notării muzicale, de exemplu, ca o caracteristică definitorie, nu este importantă. Ceea ce face ca tango-ul să fie ceea ce este și nu altceva este altceva.