În Salonic, în anul 1885, o glumă fără gust, câteva priviri și câteva secrete vechi sunt suficiente pentru a aprinde o relație romantică între un bărbat naiv și visător și o femeie dinamică. La Atena, regele George I domnește, în Ermoupoli comerțul înflorește, iar în Salonic, ceața predomină.

Cei doi vor călători prin vechea Grecie și se vor întoarce mai târziu în aceste locuri, care ani mai târziu, prin sângele cald al războaielor, vor fi numite Noi Tărâmuri.

"Tărâmuri Vechi și Noi" este un roman despre femei care se sufocă din cauza gulerului social, despre bărbați stângaci și servitoare fără voce în anii Belle Époque, epoca care a fost numită binecuvântată de cei cu bogăție și putere.

Este, de asemenea, un roman despre faruri de coastă care luminează întunericul, despre sacralitatea apei și a mării, despre Jules Verne și cărțile sale care vizualizează îndrăznelile imaginației, despre privirea erotică a omului, dar și despre privirea autoritară, despre acele lucruri vechi care triumfă și acele lucruri noi care încă nu și-au articulat numele.