Dante nu a fost un șoarece de bibliotecă intelectual.
Pentru el, viața și arta, acțiunea și vorbirea erau una. Sărac, exilat, parazitar, așa cum fusese făcut, nu avea altă consolare decât aceasta: incapabil să se angajeze în acțiune și să ia puterea politică în mâinile sale necruțătoare, a recurs la versuri pentru a se răzbuna. De aceea versurile sale au o asemenea amărăciune și dulceață intensă; o asemenea esență umană.
Este acțiune condensată și, foarte des, crimă transmutată.

Dante este un exemplu suprem nu doar pentru cei care urmează calea artei și vor să învețe de la acest mare Maestru cum "omul devine nemuritor"; el este în primul rând un exemplu suprem pentru cei care vor să devină ființe umane complete și consideră arta sau acțiunea sau moralitatea sau orice idee ca pe Virgiliu sau Beatrice sau Sfântul Bernard, care au o singură, dar incalculabilă valoare: să ne arate calea ascendentă a auto-perfecționării, să urcăm dureros din Iadul întunecat din noi înșine până la muntele exercițiului pământesc, și de acolo la răscumpărare – adică, eliberarea de orice artă, acțiune, moralitate și idee; de orice himeră și orice realitate.