Meno este un dialog care ocupă o poziție cheie în cadrul operei lui Plato. Se află la granița trecerii de la faza timpurie, pur "socratică" a autorului, la perioada sa de mijloc, mai "matură", în care pare să renunțe la limitele metodologiei pur dialectice, pe care Socrate o aplica în discuțiile sale, și se deschide formulării propriilor teorii originale și revoluționare, care sunt acum considerate a constitui nucleul a ceea ce este recunoscut în mod larg ca filosofia platoniciană. Teorii precum ideea "separatistă" a formelor ideale sau nemurirea sufletului individual, precum și funcția atât a virtuții, cât și a acțiunii politice corecte cu o formă specifică de cunoaștere, fără a fi încă pe deplin formate, apar în acest dialog într-o fază de cristalizare și recunoaștere a interconectării lor reciproce într-un cadru teoretic cuprinzător și complet inovator pentru vremea sa. Astfel, ni se oferă oportunitatea de a urmări cursul care l-a condus pe un mare filosof precum Plato de la explorarea persistentă, dar în mare parte perplexe și aparent fără ieșire, a opiniilor circulante printre contemporanii săi, la restructurarea radicală și amănunțită a percepțiilor despre lume și societatea umană predominante în timpul său, rezultând în refondarea și reevaluarea întregului sistem de valori pe care se bazează viața umană.