Ideea principală a lucrării se referă la capacitatea omului de a face față condițiilor adverse din viața sa. Plutarh susține că nu există un tip specific de viață în care tristețea să lipsească, dat fiind că tristețea și suferința sunt stări inherentă ale vieții și nu au nimic de-a face cu statutul social, educația, banii sau alegerea unei alte căi de viață. Ceea ce contează cu adevărat este ca în viața omului să prevaleze înțelepciunea și rațiunea, deoarece doar atunci o persoană poate fi condusă către o viață plăcută. Adică, nu prin a fi indiferent la ceea ce i se întâmplă de fiecare dată, ci prin a fi capabil să-și controleze emoțiile cu rațiune și să folosească tot ceea ce se întâmplă, chiar dacă este ceva negativ, în beneficiul său. În plus, susține el, nu ar trebui să ne concentrăm mintea asupra lucrurilor neplăcute care ni se întâmplă, ci ar trebui să ne gândim la lucrurile pozitive pe care viața le oferă, chiar și atunci când apar situații care ne provoacă tristețe. Orice avem în viața noastră, indiferent cât de mic și insignifiant considerăm că este, ne poate face fericiți. Cauza fericirii, spune Plutarh, se află în noi înșine. Ar trebui să înțelegem că în viață ne pot întâmpla multe evenimente neașteptate și rele, cum ar fi, de exemplu, îmbolnăvirea gravă, pierderea averii sau pierderea unei persoane dragi. Cu toate acestea, fericirea nu este rezultatul factorilor externi, ci are rădăcini în sufletul omului. Cu rațiune - și auto-cunoaștere - omul înțelege natura turbulentă a vieții, este recunoscător pentru ceea ce a trăit și privește spre viitor fără frică, trăind și înțelegând viața așa cum este cu adevărat: ca inițierea misterioasă supremă care emană bucurie.