Acest tratat își propune să evidențieze atât conceptul de bine, cât și conceptul de fericire prin relația lor dialectică.
Conform definiției din preambulul Eticii Nicomahice, binele este ceea ce totul, și nu doar toți, dorește, își dorește și urmărește. Deși tratatul etic al lui Aristotel se referă în principal la bunurile umane, conceptul de bine ca bine ontologic cuprinde și bunurile altor ființe, cum ar fi animalele și plantele, și constituie afirmarea Ființei.
Întreaga natură, întreaga lume, conform viziunii teleologice a lui Aristotel, este îndreptată spre bine, spre propria sa perfecțiune. Pentru Aristotel, relația dintre bine și scop este dată. Este o relație dialectică. Totuși, cel mai perfect bine pare să fie un scop final. Dacă există un singur scop final, atunci acesta este binele căutat, care este fericirea.
Fericirea este cel mai perfect bine realizabil care este întotdeauna ales pentru ceea ce este și niciodată de dragul unui alt bine. Fericirea, ca cel mai perfect bine, este identificată cu scopul unic și absolut în sine al omului ca om și constă în îndeplinirea propriei sale lucrări, a lucrării sale ca ființă rațională, cu alte cuvinte, în exercitarea puterilor sale intelectuale și morale. Prin urmare, fericirea nu este altceva decât activitatea sufletului conform virtuții, iar dacă există multiple virtuți, atunci cea mai înaltă formă de fericire este activitatea sufletului conform celei mai importante și complete virtuți.