Deși emană din suflet, starea melancolică implică în mod inherent o relație cu spațiul. Aspectele, structurile, funcțiile și relațiile părților sale evocă un limbaj arhitectural latent adânc înrădăcinat în psihologia umană de-a lungul timpului. Arta spațiului melancolic pare să apară prin referințe subiective, prin locuri comune între cuvinte și puncte în timp. Aceste "poezii" melancolice, fiind construcții alegorice, simbolice și conceptuale, nu se referă strict la spațialitatea fizică și matematică, ci mai degrabă la un fel de peisaj antropologic, un peisaj atât de neînțeles, cât și de imensurabil.

În același fel în care Gaston Bachelard descrie cum "spațiul trăit transcende geometricul", această carte încearcă să depășească citirea spațiului, traducând experiența interioară a melancoliei în condiții spațiale, calități și caracteristici. Anatomia localizată a melancoliei este însoțită de o lectură arhitecturală a descrierilor simptomatice ale fenomenului, așa cum sunt dezvăluite în extrase din discursul melancolic - imagini, metafore poetice, simbolism, analogii filosofice și cadre teoretice - de la trecut până în prezent. În acest fel, se formează o antologie de modele metaforice, condensând "poezia" spațială a atmosferei melancolice și relația sa cu corpul, structura, peisajul și orașul.