"Fratele meu Charles și cu mine am vizitat pentru prima dată Grecia la sfârșitul lunii iulie 1954. Charles fusese invitat în țară de prietenul său de la universitate, Petros Nomikos. Ca fratele mai mic, l-am urmat. La câteva zile după sosirea noastră în Atena, Petros ne-a informat că ne va duce în insula natală a sa, Santorini. Am condus până la Pireu și am urcat pe Miaoulis. Spre deosebire de celelalte vechi nave cu aburi ale flotei comerciale grecești - majoritatea fiind achiziții second-hand din Europa de Nord - Miaoulis era nou-nouță: guvernul italian o dăruise Greciei ca despăgubire de război. După o călătorie liniștită peste noapte, am intrat în Caldera, despre care am aflat ulterior că este cel mai mare crater marin de pe planetă. Când Charles și cu mine am ajuns pentru prima dată pe insulă, ni s-a spus că populația sa era de aproximativ 12.000 de locuitori, în principal familii rurale care cultivau struguri, roșii sau grâu; de asemenea, pescari, muncitori în cariere și marinari, care lucrau ca marinari sau căpitani pe nave care navigau în jurul lumii sub pavilionul grecesc. Nucleul inițial al insulei era format din calcar și marmură non-vulcanică, dar în ultimii 600.000 de ani, activitatea vulcanică multiplă a creat sau distrus bucăți întregi de teren, lăsând astăzi cinci insule și insulițe deasupra suprafeței mării. Trei dintre ele sunt fragmente ale vechiului vulcan amintit, care s-a prăbușit în secolul al XVI-lea î.Hr.

În 2006, am expus în Fira o serie de aceste fotografii pe care le-am făcut în anii 1950. Îmi amintesc de o femeie în vârstă care a izbucnit în lacrimi. În acele zile, mi-a spus ea, locuitorii insulei încă își spuneau bună dimineața și ofereau un pahar cu apă vecinului lor. Această simțire de comunitate a dispărut odată cu cerințele și presiunile ridicate ale comerțului, a adăugat ea. A dispărut - așa cum s-a întâmplat și în Mykonos - vechea viață aspră care a modelat caracterul Santoriniului de-a lungul generațiilor. Schimbările dramatice în personalitatea și destinul insulei în ultimii 65 de ani ne-au determinat pe mine și pe Margarita să acționăm, să documentăm cuvintele și imaginile unui Santorini care nu mai există."

(Robert A. McCabe, din Cuvântul înainte)