Dintre cele trei "Critici" ale lui Kant care au pus bazele gândirii filozofice la sfârșitul secolului al XVIII-lea și au deschis noi principii pentru marele curent al Idealismului German, "Critica rațiunii pure" (1781A, 1787B), "Critica rațiunii practice" (1788) și "Critica judecății" (1790), prima "Critica" este cu siguranță cea mai cunoscută, dar și cea mai puțin populară, deoarece expune în profunzime prejudecățile cognitive adânc înrădăcinate și forțează gândirea să urmeze noi căi care adesea duc la o pădure impenetrabilă de termeni și forme conceptuale, pentru care este nevoie de un ghid specializat și de un comentariu interpretativ bogat.

Și totuși, această "Critica" introduce atât de metodic probleme epistemologice, ontologice, cosmologice și metodologice, încât, în ciuda obscurității sale și a dependenței de spiritul, termenii și limbajul conceptual al epocii în care a fost scrisă, servește și astăzi ca un excelent mijloc de orientare filozofică și un ghid de încredere prin căile intricate și impasurile în care gândirea filozofică a ajuns de fiecare dată când a vrut să ignore capacitățile umane și limitele acestora.