"(Seara de primăvară. O cameră mare dintr-o casă veche. O femeie în vârstă îmbrăcată în negru vorbește cu un tânăr. Luminile nu au fost aprinse. Lumina lunii pătrunde neobosită prin cele două ferestre. Am uitat să menționez că femeia în negru a publicat două sau trei colecții interesante de poezie cu inspirație religioasă. Așadar, Femeia în negru vorbește cu tânărul.)
Lasă-mă să vin cu tine. Ce lună frumoasă astăzi! Luna e bună - nu va arăta că mi s-a înălbit părul. Luna îmi va face părul din nou aurit. Tu nu vei înțelege. Lasă-mă să vin cu tine.
Când e lună, umbrele cresc înăuntrul casei, mâini invizibile trag perdelele, un deget slab scrie cuvinte uitate în praful pianului - nu vreau să le aud. Taci.
Lasă-mă să vin cu tine puțin mai departe, în curtea casei de cărămidă, acolo unde drumul se întoarce și apare orașul cimentat și aerisit, cimentat cu lumina lunii, atât de indiferent și imaterial, atât de pozitiv ca metafizica încât în sfârșit poți crede că exiști și nu exiști, că nu ai existat niciodată, că timpul și descompunerea lui nu au existat niciodată. Lasă-mă să vin cu tine"...