Ce-ar fi dacă Fecioara Maria ar fi fost o mamă greacă?

Despoina și-a pierdut fiul - un tânăr de treizeci și trei de ani, din cauza unui act nesăbuit, o sfidare în fața juntei - și a întors spatele legendei care a apărut din pierderea lui: la ce folos adorarea lumii, adepții și credincioșii, când copilul ei este în pământ?
Și astfel se întoarce în mintea ei la singurul refugiu - trecutul - și își retrăiește pasiunile și greșelile: satul izolat și părinții ei bătrâni, copilul din pântecele ei cu tatăl neconfesat, emigrarea la Atena, la conacul din Dexamenis. De la servitoare la stăpână și doamnă, soția bunului Sifis, tovarășă și sprijin în anii întunecați ai Cretei ocupate - dar mai presus de toate, mama lui Christos.
Dar oricâtă dragoste i-ar fi oferit, singurul ei fiu a fost întotdeauna neastâmpărat, evaziv ca un animal sălbatic, neînfricat în fața pericolului și nesăbuit de devotat prieteniei și iubirii, de parcă ar fi putut chiar să calce moartea în picioare. Și astfel a fost măturat de fanatismul anturajului său și de ochii Magdei, și și-a întâlnit sfârșitul.
Dar în toți acești ani, zilele și nopțile de agonie și amărăciune, Despoina a avut un tovarăș secret, vizibil doar pentru ochii sufletului ei: fiica pe care nu a avut-o niciodată, fiica care ar fi crescut lângă ea și ar fi devenit refugiu și sprijin. N-ar fi vrut și Fecioara Maria o fetiță, să îndulcească tulburarea cauzată de fiul ei iubit, să ușureze durerea plecării lui?
Până într-o zi, un prieten pierdut al lui Christos - Giannakis, devotat ca un student și dulce ca un ucenic - vine să tulbure singurătatea Despoinei cu revelațiile sale, cu adevărul ascuns în cel mai improbabil loc.
O poveste despre ceea ce chiar și Dumnezeu a invidiat: dragostea unei mame.