Credința generală cu privire la filosofia lui Heraclit și Parmenide este că acești doi filosofi pre-socratici constituie cele două poluri opuse ale unei "dichotomii filosofice" care constă în conceptele de devenire și ființă.

Autorul acestei cărți susține că, în ciuda diferențelor existente, există și similitudini semnificative în opera acestor doi filosofi. Credința sa este că în opera lui Heraclit, alături de devenire, este prezentă și ființa, cu accentul pus pe ideea de schimbare, o lege universală care guvernează atât întreaga structură cosmologică a Efesului, cât și evoluțiile care au loc în universul existent.

În cazul lui Parmenide, structura însăși a lucrării sale, care constă în două părți, Adevăr și Opinie, pune accentul pe cele două abordări diferite ale filosofului eleatic față de aceeași realitate, dintre care una (în Partea I, Adevăr) este posibilă doar prin înțelegere, în timp ce cealaltă (în Partea a II-a, Opinie) este o abordare care combină datele simțurilor cu prelucrarea logică de către filosof, care oferă interpretări corecte problemelor cosmologice și antropologice specifice.

Scopul acestei lucrări este de a demonstra că există o relație mai profundă între cele două părți ale Poemului lui Parmenide, o relație care se referă și la problema conexiunii dintre ființă și devenire.