"De multe ori cerneala vindecă rănile. Dar când începi să scrii, îți dai seama că cerneala este mai amară decât toate medicamentele.

Am vrut să scriu despre casa copilăriei mele. Despre pământul pe care l-am iubit și nu am avut niciodată șansa să-l plantez. Am vrut să scriu despre măslinii din fața casei noastre, despre maci, narcise și plantele aromatice. Să scriu despre soarele care apunea în mare, scufundat ca niște cireșe dulci. Despre soarele care încălzea inimile oamenilor. Despre miracolul excepțional al zorilor, care își făcea treaba în fiecare dimineață, răspândind reflexii roz pe orizont, zgâriind ușor marea, astfel încât pescărușii să înceapă să ciripească. Atunci, noi simțeam mirosul florilor, ascultam cântecul păsărilor, transpiram în dansul nostru, priveam răsăritul soarelui și număram stelele care ne erau atât de aproape și păreau lumini pierdute în infinit și timp.

Cu luna plină țesând indiferentă liniștea nopții, iar noi, copii mici pe atunci, desfășurând tapiseria amintirilor bunicii și mamei noastre, și bucurându-ne de deliciile din Mani.

Imagini unice care nu au fost niciodată scrise pe hârtie, dar au fost înregistrate în sufletul nostru de copil..."