Cu puțin timp înainte ca Dioclețian (284-305 d.Hr.) să fie declarat împărat roman, s-a născut George (probabil în 280). Provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Cappadocia, care locuia în Armenia. De la tatăl său Gerontius, care era senator și general, a moștenit dragostea pentru arta militară - pe care a urmat-o - în timp ce de la mama sa evlavioasă Polychronia, a fost învățat "din pruncie" să creadă ferm în Dumnezeu și să practice virtutea, având ca model pe Domnul, pe sfinți și pe martiri.

La vârsta potrivită, George s-a înrolat în armata romană. Caracterul său, noblețea și bunătatea l-au făcut imediat îndrăgit printre ofițeri și soldați. Și nu doar printre ei.

În anul 297, când romanii l-au atacat pe Narseh, regele Persiei, George s-a remarcat în mod special pentru eroismul și curajul său, fiind onorat cu rangul de tribun. Victoriile pe care le-a obținut pe câmpul de luptă l-au impresionat pe împăratul Dioclețian, care l-a numit pe George comandant, cu titlul de conte, în regimentul de gardă imperială, la vârsta de doar 18 ani!

Între timp, prin harul lui Dumnezeu, care a auzit rugăciunile lui George și ale mamei sale Polychronia, Gerontius, care era încă păgân, a îmbrățișat credința creștină, a fost botezat și curând a plecat din această lume. Fiul și mama au continuat viața lor creștină. Practicau rugăciunea și caritatea. Distribuiau o parte din averea lor "fraților cei mai mici" ai lui Hristos, indiferent dacă erau creștini sau păgâni.

În anul 302, Cezarul Galerius a atacat din nou perșii. George a ieșit din nou în evidență ca cel mai curajos și valoros ofițer, fără a înceta să fie un creștin umil și credincios.

În același an, Dioclețian, prin decretul său, a declarat o persecuție teribilă împotriva creștinilor. Ordinul său era clar: "Acei creștini care își neagă și renunță la credința în Hristos vor beneficia de daruri și onoruri regale. Cei care nu se conformează vor plăti cu viața."