Când acele femei vorbeau, credeai că un transmitator ceresc le șoptește cuvintele. Că un muzician imaginar mișcă corzile infinite ale vieții și limbajului. Cuvintele izbucneau neinvitate și se deschideau ca niște muguri floriți în aer, curățând sufletul și mintea din nou și din nou. Valurile și ecourile vorbirii încântau auzul și sufletul. Pronunția și esența se potriveau poate ideal într-un amestec vesel. Limbajul conducea către un firmament etic - neatinse de întunericul răutății - și era creat în mod constant în sat o solidaritate plină de lacrimi. La rândul său, această compasiune adânc înrădăcinată hrănea noi flori lingvistice.