Numele mamei mele era Eudokia și aceasta este povestea ei, precum și povestea oamenilor care au înconjurat-o în călătoria ei scurtă, dar tragică, prin lume. Dacă m-ai întreba să descriu privirea mamei mele într-un singur cuvânt, cuvântul care îmi vine instinctiv în minte este "sfidare". Așa o amintesc, ca o frumusețe mediteraneană, cu o privire întunecată și sfidătoare, ca marea gri-negru care ne-a dus în America în toamna anului 1950.
Lăsând totul în urmă, ea a plecat: mama ei, cei doi frați, casa ei și o țară distrusă și sărăcită de un război mondial și de un conflict civil mai rău decât furtuna fascistă care a lovit Europa. Ea și-a urmat destinul, care cerea răzbunare.
În curând, primele furtuni ale vânturilor care s-au dezlănțuit în Grecia s-au dezlănțuit și în Țara Promisă, cerând sacrificii sângeroase pentru a-și potoli mânia și a aduce liniște.
Când Eudokia s-a căsătorit cu Aristidis, nimeni în sat nu putea crede că o fată de doar nouăsprezece ani și pură ca apa cea mai limpede i-ar fi dat mâna sumbru lui Aristidis.
Adevărul, totuși, este că mama mea a consimțit la această uniune stranie. Când eram o fetiță, plină de curiozitate ca toți copiii de vârsta mea, am întrebat-o dacă îl iubește pe tatăl meu, iar ea mi-a răspuns sec "nu". Și când am insistat să aflu de ce s-a căsătorit atunci cu el, s-a mulțumit cu un "pentru că" la fel de sec.
Am avut impresia că în spatele acestui răspuns lacunar se ascundea o poveste mare pe care nu voia să o împărtășească cu nimeni.