Căutând în dulapul metalic de pe balcon, lângă lustru de pantofi, sub cârpe de praf, am găsit scrumiera. Făcută din lut, în formă de cerc, cu buza curbată, fără suport pentru țigări, am cumpărat-o când am fost eliberat din armată. O aveam mereu în birou, o duceam în bucătărie și de acolo în sufragerie. O țineam în mâini ca și cum aș fi ținut toate țigările pe care le-am fumat - pe vremea când eram un fumător adevărat - vedeam toată cenușa adunată în adâncimea ei, fumul ridicându-se, mult fum, tăcut, zgomotos, învăluit. Aveam grijă să nu mi se scape din mâini. Pentru că odată mi s-a scăpat și s-a spart în bucăți. M-am așezat și am lipit-o. Am testat îmbinările lipite, solide. Am șters-o de praf, am spălat-o. Acum, după ce termin aceste rânduri, mă gândesc să fumez o țigară. P.K.