Această carte își propune să rezume și să evalueze reflecția istoriografică, teoretică și pedagogică care a fost formulată, pe de o parte, în ceea ce privește politicile de memorie ale statului referitoare la Holocaust, și, pe de altă parte, în ceea ce privește modalitățile și formele specifice de abordare a memoriei traumatice de la perioada postbelică până în prezent.

În mod rezonabil, Germania este considerată un studiu de caz exemplar, în timp ce, într-o măsură mai mică, atenția este concentrată asupra statelor care au fost complici ai naționalismului german. Cu toate acestea, analiza autorului nu lasă deoparte modalitățile în care statele care au fost transformate în mod neintenționat în "fabrici de moarte" (Polonia) au ales să gestioneze situația.

Aspectele particulare evidențiate includ: 1) caracterul unic al Holocaustului și caracterul său exemplar, 2) rolul artei ca proces de vindecare și estetizare, precum și posibilitatea sau legitimitatea reprezentării estetice a traumei, 3) acordarea justiției istorice și 4) teoria pedagogică referitoare la gestionarea evenimentelor sau experiențelor traumatice.