În miezul nopții de 14 aprilie 1909, un tren sigilat a plecat de la stația de cale ferată pustie Sirkeci din Constantinopol, îndreptându-se spre Salonic. Cu acest tren, Tinerii Turci au transportat către locul lor de captivitate pe fostul mare monarh al Imperiului Otoman, Abdul Hamid, cel de-al douăzeci și patrulea Padishah al dinastiei Osmanli și cel de-al douăzeci și optulea sultan de la căderea fostei capitale imperiale a Bizanțului, cunoscut ca "umbra lui Allah pe pământ" și "refugiul celor oprimați din lume".

Pentru majoritatea europenilor, precum și pentru mulți dintre coreligionarii săi, Abdul Hamid era considerat sau trebuia să fie blestemat (Kahr Olson) pentru suferințele pe care le-a acumulat în timpul lungului și sângerosului său sultanat (1876-1909) și "roșu" de la vărsarea de sânge a armenilor.

Cartea relatează istoria "criminalului maniacal de la Yildiz" sub forma unei cronici, evenimentele, legende, crimele, dar și adevărurile înconjurătoare persoanei ultimului - în esență - sultan turc și a domniei sale îndelungate, precum și tot ceea ce s-a răspândit și s-a scris în ziare despre pasiunile sale de neînchipuit. În același timp, prin paginile sale, viața multifațetată a haremului și misterele care le însoțeau prind viață, privațiunea sexuală și nesățioasă a femeilor care le alcătuiau și a eunucilor care le păzeau, durerea, moartea, obiceiurile și slăbiciunile zilnice, precum și lacrimile, ura și sângele care ocazional le inundau. Cititorul devine martorul reconstrucției unei scene vaste, un tablou colorat și multifațetat cu protagoniștii săi, războaiele, masacrele, evenimentele mici sau mari dintr-un imperiu imens, cel mai mare pe care lumea îl văzuse până atunci și în care, după cum se spunea, soarele nu apunea niciodată. Și în același timp, el ajunge să cunoască un Salonic necunoscut, locul de exil și de închisoare al lui Abdul Hamid în primăvara anului 1909.

O cronică a vremii când se stingea secolul al XIX-lea și răsărea secolul al XX-lea.