În primul volum, sub direcția lui Cecile Morrisson, intitulat "Imperiul Roman de Răsărit (330-641)", a fost prezentată fundația Imperiului Bizantin.

Al doilea volum, sub direcția lui Jean-Claude Cheynet, este dedicat secolelor ulterioare (7-13).

În perioada medievală, vastul Imperiu multinațional, aproape zdrobit de invaziile slave și în principal de cele arabo-musulmane, se transformă într-un stat centrat din nou pe populația greacă. Cu toate acestea, continuă să primească minorități slave și armene, în timp ce nu este complet izolat de Italia. Conducătorii bizantini transformă în cele din urmă Bizanțul în cea mai mare putere creștină a secolelor X și XI, înainte de a trebui să înfrunte un nou adversar venit din stepele Estului: turcii. Capacitatea Imperiului de a se adapta contrazice imaginea unei societăți conservatoare și neschimbătoare, pe care bizantinii înșiși ne-au transmis-o, susținând că inovațiile lor erau doar o revenire la tradițiile strămoșilor lor. Instituțiile, ierarhiile și armatele sunt modificate în mod repetat pentru a face față noilor amenințări sau pentru a asigura expansiunea. Puterea imperială se transformă într-un sistem familial și dinastic, perfecționat sub Komneni. Imperiul, totuși, își găsește identitatea în creștinismul ortodox care, după sfârșitul iconoclasmului, se bazează pe venerarea icoanelor, inspirând o artă religioasă unică.

Biserica Bizantină se distanțează de Biserica Romei, refuzând să-i recunoască primatul, și își extinde sfera de influență către Bisericile subsidiare din Bulgaria și Rusia. În această perioadă, cultura bizantină își însușește literatura antică greacă păgână și devine convinsă de superioritatea sa. Puterea militară și economică a latinilor, culminând cu jefuirea Constantinopolului în 1204, îi conduce pe bizantini la o retragere în identitatea lor, care ulterior rezultă în crearea unui "stat-națiune".