N. Berdyaev (1874 - 1948) explorează în mod exhaustiv problema ultimului în acest eseu, examinând în mod specific problema cunoașterii și a obiectificării, problema existenței, creativitatea ființei și misterul regenerării.

Având în vedere că toate lucrurile temporale au întotdeauna un început, un mijloc și un sfârșit, existența umană trăiește conștient doar în mijloc, cu începutul scufundat în norul inconștienței și sfârșitul scufundat în întunericul anxietății. Fixarea asupra mijlocului se opune anticipării momentului ultim al subzistenței și amenințării anihilării sale. "Problema sfârșitului nu este pusă înaintea omului în fiecare moment. Pentru ca această problemă să fie pusă în mod autentic, subzistența omului trebuie să ajungă mai întâi în acele câmpuri ale conștiinței în care sfârșitul este pus dramatic, ca o întrebare și ca nimicnicie." Aceste ascensiuni către spații vulcanice și peisaje accidentate sunt acte îndrăznețe ale conștiinței religioase și filozofice care simt că sensul lumii se află în afara ei. Este vorba despre depășirea limitelor timpului și ale lumeșeniei.