"Știu oricum că cărțile mele vor fi subminate de ceea ce spun, și eu la fel. Acesta este frumosul pericol, amuzamentul pericolului în aceste interviuri. Așadar, să permitem să apară această înrudire, să permitem să apară această comunicare."

M.F.

Vara anului 1968: Foucault acceptă invitația criticului Claude Bonnefoy și se angajează cu acesta într-o serie de întâlniri cu scopul final de a produce o carte. Cei doi bărbați nu se angajează într-un interviu sau un dialog, ci într-un exercițiu de vorbire fără precedent: Autorul "Istoriei nebuniei", pentru prima dată în viața sa, ne lasă să vedem ceea ce el numește "partea inversă a tapiseriei", propria sa relație cu scrisul.

În cele aproximativ zece întâlniri care au avut loc, Foucault se angajează într-un discurs fără precedent, un discurs autobiografic. Aceste confesiuni ale autorului despre sine însuși aduc o schimbare în întrebările și răspunsurile celor doi bărbați, o modificare a ceea ce inițial trebuia să fie un interviu tradițional. Pentru a reflecta asupra modului în care lucrează, pentru a vorbi despre dificultățile scrisului, Foucault adoptă un registru fără precedent, un limbaj nou. La sfârșitul acestui experiment, el spune că se simte schimbat și fericit că a reușit să inventeze un tip de discurs care nu este nici conversație, nici un "fel de monolog liric".

"Vreau să vorbesc despre cei a căror scriere este destinată să declare, să arate, să exprime ceva din afara ei care fără ea ar rămâne, dacă nu ascuns, cel puțin invizibil. Poate că acolo, totuși, se află pentru mine o atracție către scris. [...] Să prind această invizibilitate, acest invizibil al prea vizibilului, această distanțare de prea apropiatul; această intimitate necunoscută este pentru mine marele efort al "limbajului" și al discursului meu."

"În acea Suedie, unde trebuia să vorbesc un "limbaj" care îmi era străin, am înțeles că "limbajul" meu, cu fizionomia sa brusc particulară, îl puteam locui ca și cum ar fi fost cel mai secret, dar și cel mai sigur loc al reședinței mele în acel loc fără loc, țara străină unde te afli. În cele din urmă, singura patrie reală, singurul teren pe care poți merge, singura casă în care poți sta și te poți refugia, este "limbajul", cel învățat din copilărie. Pentru mine, problema atunci este să dau o nouă viață acelui "limbaj", să construiesc pentru mine un fel de colibă de limbaj al cărei stăpân aș fi și i-aș cunoaște colțurile intim. Cred că asta mi-a dat dorința de a scrie. Între plăcerea de a scrie și posibilitatea de a vorbi, există o anumită relație de incompatibilitate. Acolo unde nu mai este posibil să vorbești, descoperi farmecul secret, dificil și oarecum periculos al scrisului".

M.F.