Revoluția științifică a lumii islamice a fost una dintre cele mai productive perioade din istoria științei. A durat de la 700 până în 1400 și s-a dovedit a fi decisivă pentru umanitate. De la Indonezia la Peninsula Iberică, savanții de limbă arabă din imperiile islamice ale Evului Mediu timpuriu "au preluat" educația clasică greacă, au produs cunoștințe - care mai târziu s-au răspândit în universitățile europene din secolul al XVII-lea - și au crescut stocul științific general al civilizației noastre.

Contribuția islamului timpuriu la științe este deschisă la interpretare, dar când vine vorba de matematică, descoperirile științifice islamice sunt incontestabile: în secolul al IX-lea, "eroul" matematicii arabe, Abu al-Khwarizmi, a lăsat moștenire algebră și forma modernă a numerelor umanității. Egipteanul Hassan ibn al-Haytham a pus bazele calculului integral. În 1090, genialul matematician arab și poet Omar Khayyam a inventat ecuațiile complexe de gradul al doilea și a deschis calea pentru Karl Friedrich Gauss (în secolul al XIX-lea) să descopere o nouă geometrie pentru spațiile curbate și multidimensionale...

Ce s-a întâmplat cu trecutul islamic de aur al științei?
De ce doar doi oameni de știință din țările musulmane cu populație numerosă au fost onorați cu Premiul Nobel?
De ce nivelul de cercetare și dezvoltare tehnologică în țările islamice (sub guvernare seculară nedemocratică) a fost atât de scăzut până recent?
Ce înseamnă faptul că astăzi multe țări cu populație musulmană (Turcia, Pakistan, Iran, Qatar, etc.) își dublează bugetul pentru educație, știință, cercetare și tehnologie?