Traducerea, ca practică universală a vorbirii și ca opera realizată de fiecare traducător în parte, este o repetiție imitativă continuă. Traducătorul, în calitate de manager al discursului străin, se dezvăluie ca un inginer lingvistic versatil care, speculând și judecând, imită operele autorilor. De aceea, traducerea este prezentată ca o luptă pur doctrinară a traducătorului într-un domeniu similar retoricii, unde originalul este nepriceput și traducerea este credință pricepută. Traducerea este, de asemenea, un proces cinetic: fie ca direcție, fie ca alterare, tinde spre diferență. Scopul său este, adică, calitatea diferenței dintre textele traduse și cele originale, deoarece, conform lui Aristotel, "aceeași lucrare este spusă în multe feluri". Traducerea, în cele din urmă, este o funcție cu o constantă (originalul) și cu un număr indefinit de variabile, din valorile cărora se formează traducerea. Dar chiar și constanta unică, tocmai pentru că este citită, devine o variabilă, deoarece este supusă interpretării fiecărui traducător în fiecare limbă în parte. Munca de traducere se încadrează în întregime în schema platoniciană a "devenirii și făuririi și distrugerii și schimbării", care garantează "vorbitul în conformitate cu natura". Traducerea, ca opera a unui traducător, este un domeniu al subiectivității.