Denumirea "Critica ontologică", pentru Tradiția filosofică occidentală, este în sine o contradicție: experiența medievală identifica ontologia (întrebarea despre cauza și scopul existenței) cu renunțarea la gândirea critică, acceptarea a priori a aserțiunilor, principiilor, dogmelor.

Sunt margini și manere sau "puncte de sprijin" pentru a reclassifica astăzi acest prejudecată înrădăcinată?

Pot exista propuneri de interpretare a "sensului" (cauză și scop) al existenței, vieții, frumuseții, unicității-altorității, care să reziste nu numai scrutinelor critice ale metodei raționale, ci și certificărilor empirice?

Acestea sunt întrebările abordate în paginile acestei cărți.