Dacă în Antichitate discursul dominant considera sinuciderea un privilegiu al câtorva (filosofi și aristocrați) și o rușine pentru mulți, dacă de la Evul Mediu până în epoca modernă sinuciderea a fost considerată un păcat de neiertat, astăzi discursul dominant consideră sinuciderea o boală și boala singura condiție suficientă și necesară pentru sinucidere (asistată medical). Acest paradox biopolitic nu poate fi rezolvat, cu atât mai puțin înțeles, decât dacă este istoricizat.
Această carte nu își propune să fie o istorie exhaustivă a sinuciderii, deoarece o astfel de lucrare ar fi atât imposibilă, cât și inutilă. Imposibilă, deoarece atât sinuciderea, cât și istoria nu pot fi epuizate și, prin definiție, nu au un sfârșit din perspectiva unui subiect cunoscător, ci vor însoți specia umană atâta timp cât aceasta își străduiește să-și epuizeze posibilitățile; inutilă, deoarece nicio interpretare care își propune să pună sub semnul întrebării critic prezentul nu poate fi definitivă și exhaustivă, dacă dorește cu adevărat să rămână interpretare și critică. Această carte a apărut dintr-o lungă reflecție asupra sinuciderii în cadrul societăților biopolitice, deoarece încă de la izbucnirea crizei globale a capitalismului din 2008 a început să se audă și să se răspândească un discurs despre "creșterea spectaculoasă a sinuciderilor", care, ca produs al societății spectacolului, a articulat discursul științific cu senzaționalismul din știri, obscurând în loc să lumineze lucrurile, atât teoretic, cât și politic.
Această carte nu își propune să fie o "soluție" științifică la problemă; ambiția sa este de a istoriciza disconfortul față de existent, atunci când acesta își ia cea mai extremă formă. Această istoricizare a fost încercată prin munca științifică, dar fără –sperăm– scholasticismul academiei, astfel încât experiența sinuciderilor să nu fie complet îngropată sub discursul nostru și, de asemenea, pentru a provoca, atât prin scriere, cât și prin lectură, o mică ruptură în versiunea nefilosofică a discursului dominant, care, după cum vom vedea, reprezintă legătura dintre tulburarea mentală și sinucidere ca fiind, presupus, inseparabile. Această versiune rămâne nu numai profund nefilosofică, deoarece ignoră în mod esențial angajamentul existențial care, în cadrul modernității, a făcut din sinucidere singura "problemă filosofică serioasă", conform lui Camus; dar rămâne și profund neistoricizabilă, deoarece arată o pasiune a ignoranței față de constituirea istorică a sinuciderii ca problemă. Cu toate acestea, filosofia istorică, conform lui Nietzsche, adică perspectiva filosofică care nu ignoră istoria și istoria care nu se mulțumește cu înregistrarea factuală a trecutului, dovedește că trebuie să punem sub semnul întrebării evidențele pentru ca să existe viață înainte de moarte, adică să reflectăm și să experimentăm ceea ce este considerat mai "natural", și anume să trăim și să murim.