Titlul cărții se încheie cu o aluzie semnificativă la Proust: "Un om care doarme ține în jurul lui firul care leagă orele, ordinea urmată de ani și lumi." Și funcționează în mod înșelător, coroziv, așa cum descoperă mai târziu cititorul: în timp ce în Proust somnul împăturește amintirile succesive și se întinde în durata trecutului, în Perec predomină albirea paginii anulate, unde nu este înregistrată nicio amintire, nicio urmă a trecutului, nicio dorință; omul care doarme trăiește (aproape fără a o "experimenta") într-un prezent obsesiv, fără melodie, paralizant, fără o istorie în spatele lui, fără surprize, într-o stare de indiferență, inerție, neutralitate.

A treia carte a lui Georges Perec, după "Lucruri: O poveste a anilor '60" (1965) și "Ce mic volan nichelat în curte?" (1966), încheie faza sa pre-oulipiană: anul publicării sale coincide cu intrarea autorului în Atelierul de Literatură Potențială (OuLiPo), în care ulterior va servi cu consecvență și entuziasm. Aparține, prin urmare, perioadei în care Perec caută, formând treptat identitatea sa literară, avansând timid pe căile scrierii, știind însă că spațiul său vital este el însuși și că singura modalitate de a se împăca cu sine și cu lumea este să încerce să-l aranjeze.

Dimensiunea autobiografică este evidentă și recunoscută în acest text de Perec, așa cum este în aproape toate scrierile sale. În această narativă labirintică, el transcrie criza depresivă pe care a trăit-o cu zece ani în urmă (1956) și pentru care a avut nevoie de medierea psihanalizei. Din această perspectivă, "Omul care doarme" poate fi văzut și ca o narativă inițiatică, rezultatul unei ucenicii care continuă călătoria către auto-cunoaștere, găsirea sau redescoperirea de sine.