Am crezut întotdeauna în autosuficiența fotografiilor și cum o imagine, pe care am capturat-o la un moment dat cu trupurile noastre, cunoaște nenumărate învieri.
Lumina este peste tot în jurul și în noi.
Să-l urmăm pe Michalis Leventis într-o călătorie pentru trecut și prezent, pentru cei vii și cei absenți, pentru cei muritori și cei nemuritori. Să urmăm calea marcată de evzonul de pe copertă, un soldat al ambroziei necreate toată viața lui. Și după moarte, mai prezent ca niciodată. Albastrul Parnasului reflectă atât cerul, cât și marea, într-o carte care învie.
---
Albastrul Parnasului m-a mișcat și m-a captivat de la prima lectură. Albastrul Parnasului sunt ochi, este o privire, cea mai pură privire a unui Bătrân, care a trăit și a murit plin de zile la mănăstirea Dadios. A lui Ambrosios Lazaros din Lefkada. La început, îți imaginezi că, cu un astfel de titlu, ar vorbi despre cer și culoarea lui, care, mătăsoasă și promițătoare, acoperă muntele verde magnific, dar nu este în cele din urmă domul ceresc, ci domul unei priviri inocente.
Cu o astfel de privire, autorul va privi ceea ce ne povestește în textele sale scurte din carte. Le începe colorate, uneori murdare, uneori sângerânde, cu siguranță chinuite, chinuite omenește, și le face albastre. Le conduce spre albastrul pe care l-a iubit și în care a crezut.