Și zilele au început să meargă. / Și ne-au creat. / Și noi ne-am născut, copiii lor, / suntem copiii zilelor, / care merg / explorând viața.

Acest poem al Mayei este prefața, dar și cadrul de referință, al celei mai recente cărți a marelui autor uruguayan Eduardo Galeano. Noi, oamenii, în toate timpurile istoriei, în toate punctele hărții, suntem copiii zilelor, copiii timpului, făcuți din materie vie și povești, din evenimentele trecutului și prezentului. Și în fiecare zi a anului are propria poveste de spus despre marea aventură umană care a început acum mii de ani și continuă și astăzi. Galeano își scrie "jurnalul personal", el, un iubitor de istorie și un detectiv al mitului care leagă trecutul de prezent, esența ascunsă în spatele actualului, universalitatea acțiunilor și evenimentelor pe care observatorul obișnuit al lucrurilor le trece cu vederea fără a le descifra înțelesul lor.

Trei sute șaizeci și șase de povestiri - să nu uităm că 2012 este un an bisect - una pentru fiecare zi a anului, alcătuiesc acest jurnal, scris de un autor clasic care a realizat ceva rar: să spună multe cu puține cuvinte, să conducă cititorul spre mai mare prin intermediul mai micului. Poezie, reflecție, umor, comentariu social, denunț, se armonizează într-o scriere care a devenit marca înregistrată a lui Galeano, o scriere esențialmente dezarmantă:
"17 octombrie / Războaie tăcute: Astăzi este Ziua Mondială împotriva Sărăciei. Sărăcia nu explodează ca bombele, nici nu sună ca focurile de armă. Despre săraci știm totul: că nu muncesc, ce nu mănâncă, cât nu cântăresc, cât de înalți nu cresc, ce le lipsește, în ce nu cred, în ce nu cred. Trebuie doar să învățăm de ce sunt săraci. Poate pentru că goliciunea lor ne îmbracă și foamea lor ne hrănește;"