Sunt momente când caut aceste căi dense ale minții, nu atât pentru a mă întoarce în urmă, cât pentru a înțelege întreaga această povară emoțională pentru o hartă largă care mă definește. Și în interiorul ei, se află toate lucrurile care m-au făcut și toate lucrurile care mă motivează în continuare. Cel mai bun moment este atunci când timpul, trecutul și viitorul, converg într-un moment, într-o vibrație imperceptibilă, pe care doar tu o cunoști, iar această impresie nu are nevoie nici de spațiu, nici de lumină. Ea se naște din simțul unei priviri largi și bogate pe care nu o ești, în niciun fel. Pur și simplu o porți, ca o broască țestoasă care își poartă cochilia, ești și tu puțin ca o peșteră acoperită cu piele și păr.

Amintiri, experiențe, oameni, cărți, clădiri... În această narativă personală, Nikos Vatopoulos desfășoară o hartă prin fluxul de scriere asociativă și ne conduce către o conștientizare de sine urbană care este și o studiere a ciclurilor timpului și a puterii memoriei. El compune treptat o viziune alternativă asupra Atenei în ultimele decenii, cu elemente de biografie, personale și urbane, oferindu-ne o cronică hibridă.