În volumul III, am observat deja că schimbările istorico-mondiale sunt înregistrate în lumea Bizanțului, care, pe de o parte, restabilește cosmopolisul universal în linia omologă (identică, etc.) a sistemului mondial grec, iar pe de altă parte tinde să completeze fundalul antropocentric al lumii locuite în contrast cu metamorfoza feudală a Occidentului.
În acest volum, se încearcă clarificarea naturii Bizanțului ca stat cosmopolit care experimentează faza de lume locuită antropocentrică în forma sa integrată. Schimbările care au loc pe parcursul celor unsprezece secole de viață a lumii locuite grecești în atmosfera cosmopolisului bizantin dezvăluie panorama unei lumi care are doar perioada orașului-stat.
În acest context, readucem la viață orașele, politicii lor, generalizarea universală a cetățeniei, o societate liberă de sclavie/muncă, un sistem economic bazat pe principii democratice, metamorfozele în natura cosmopolisului ca un tip particular de stat, organizarea policentrică a noii religii ca Biserica Poporului Credincios, civilizația juridică, conceptul de municipalitate politică ca autoritate universală care constituie politici ale cosmopolisului la care autoritățile orașului și politica metropolită sunt supuse, una și regatul.
Pe terenul Bizanțului, dinamica tranziției de la scară mică la scară mare a sistemului mondial, adică drumul către următoarea fază a întregului sistem mondial antropocentric, numită în mod obișnuit modernitate, va fi în cele din urmă conturată.
Din analiza cuprinzătoare a surselor, este evident că Bizanțul nu este nici întunecat, nici teocratic, nici absolutist, nici un imperiu. Este, fără îndoială, statul întregului democratic universal, cosmopolisul.
Restaurarea cosmopolisului bizantin pe tronul integrării antropocentrice și supunerea sa unui test comparativ cu periferia sa despotică (cea occidentală și slavă) permite detronarea însăși a modernității din poziția de pionier antropocentric în care vindecătorii săi spirituali încearcă să o plaseze, dezvăluind astfel apartenența sa biologică la perioada antropocentrică timpurie.
Funcția Occidentului ca remorcă pentru tranziția la scară mare nu neagă faptul că modernitatea s-a născut în Bizanț și că preluarea conducerii în tranziția de la periferia sa despotică a avut consecințe critice, cea mai importantă fiind regresul civilizației antropocentrice de la faza lumii locuite la perioada sa timpurie, adică de-a lungul unei traiectorii istorice complete, din perspectiva biologiei evoluționiste.