Adamantios Korais, în celebrul său "Memoriu" (1803), dorind să evidențieze importanța fundamentală a evoluțiilor franceze pentru greci, în special după 1789, a remarcat că "vanitatea națională a cedat în fața comportamentului unui popor care se pregătește să se transforme într-o națiune": să dobândească conștiință politică și să revendice existența politică independentă.

Această carte încearcă să arunce lumină asupra unui aspect critic, dar în mare parte necunoscut al acestui proces specific: prezența franceză în Insulele Ionice, de la vara anului 1797 până în primăvara anului 1799, și consecințele sale mai largi pentru lumea grecilor.
La un prim nivel, ne concentrăm asupra sfârșitului lungii dominații venețiene în Insulele Ionice, dar mai ales asupra noilor instituții politice, administrative și educaționale, precum și asupra problemelor conceptuale cruciale care au rezultat din aceasta: modurile de percepere a rupturii, schimbarea conceptuală și extinderea semantică a termenilor critici (cetățean, loc, virtute, lege, patrie, națiune), noua interpretare a timpului istoric - politizarea, în special, a antichității.
În același timp, observăm apropierile Insulelor Ionice față de nucleul grec: după secole, cele două lumi încep să convergă, datorită evoluțiilor prezente, dar mai ales datorită speranțelor viitorului. Revolta din 1797 și moartea Veneției, perturbarea completă a echilibrului în Marea Mediterană de Est, sosirea Franței la granițele stăpânirii sultanului și dezvăluirea planurilor lui Rigas - cercuri concentrice născute din 1789 - au condus la răspândirea explozivă a ideilor noi în lumea raiotilor.
Biserica Ortodoxă, în cadrul definit de Imperiul Otoman și cu un raționament corespunzător celui al Bisericii Catolice, s-a opus puternic ideilor noi, conceptualizând termenii controversați în felul său: libertate, virtute, egalitate, patrie. Această confruntare acută a grăbit următorul pas important al lumii grecești: autonomia conceptuală a rasei grecești față de rasa ortodoxă.