Ce este suficient pentru ca o mamă să-și piardă sufletul? Mamele din Pontus au trăit suferință fără limite. Au plâns pentru patria pe care au pierdut-o. Au plâns pentru nedreptate. Au fost distruse pentru copiii pe care i-au îngropat.

Trapezounta, 1918. Tinerii turci erau de neoprit. Tot ce îi interesa era exterminarea elementului creștin. Au violat, au jefuit, au dezonorat. Figuri scheletice asemănătoare umbrelor umblau fără scop către lagărele de muncă.

Mamele din Pontus, pentru a scăpa de atrocitățile și masacrele turcilor, unele s-au ascuns în munții Santa, iar altele au căutat adăpost în Caucaz. Având ca unică armă puterea de a supraviețui, au înfruntat durerea pierderii și smulgerea sângeroasă din pământul natal. Nu vor mai respira niciodată parfumul patriei lor. Și-au pierdut Pontusul. Pentru totdeauna.

Și tocmai când viața le surâde din nou, chiar și vag, istoria se repetă, ca și cum Dumnezeu ar încerca să le facă și mai puternice prin suferințe amare. Persecutați de autoritățile sovietice, trebuie să lupte din nou împotriva forțelor naturii. Drumul îi va duce în brațele Greciei, patria care îi va primi cu suspiciune.
Mamele din Pontus, purtând puterea cu care rădăcinile lor le-au înzestrat, vor lupta bătălia lor și, sfidând orice dificultate, vor reuși să se ridice, oricât de multe ori vor trebui să se plece.

Eugenia, Sophia, Dorothaea. Trei femei care au trăit smulgerea din rădăcini, suportând cea mai mare durere pentru ceea ce au lăsat în urmă. Trei femei care au fost judecate nu doar după atitudinea lor față de viață, ci și față de moarte. O poveste de viață adevărată prin mărturiile lor.