Plecând de la mediul familiar, sunt fascinat de posibilitatea de a nu fi eu însumi, în timpul călătoriei, nimic mai mult decât o serie de agățători; să fiu prins undeva pentru o vreme și să nu pot rămâne acolo, să mă desprind fără să mă simt împins...
Să rătăcesc fără scop, să mă aventuriez în locuri necunoscute și să ies cu capul învârtit, să fiu cineva care nu știe cum să se comporte - când, de exemplu, sunt dus într-un café cu narghilele din Cairo sau când mă găsesc pentru prima dată într-un pub din Glasgow plin de muncitori beți - și să fiu surprins să constat că, în ciuda tuturor acestor lucruri, pot totuși să merg mai departe, având doar ignoranța ca însoțitor. Nimic nu este necesar urgent. Homo Viator descoperă lipsa existenței. Această cunoaștere este singurul său lux...