În aceste lucrări, Lewis transmite forma și energia învățăturii creștine clasice nu printr-o simplă prezentare a conținutului său (deși era excepțional de talentat în acest sens, atunci când o făcea într-un context diferit), ci arătând că viziunea creștină asupra reconcilierii dintre divin și uman, vindecarea eșecului și rebeliunii umane, presiunea constantă asupra noastră de a renunța la minciună și autosuficiență, este o viziune care interpretează lumea umană pe care o cunoaștem. Niciun colț al inimilor noastre fragmentate și pline de frică nu rămâne neatinse de această viziune. Poveștile vii pe care Lewis le creează ne arată că conștientizarea harului și realitatea pocăinței pot prinde viață atât prin imaginație, cât și prin rațiune. Cu alte cuvinte, Lewis ne arată că rațiunea lucrează în interiorul și prin intermediul imaginației. El ne ajută să vedem că credința este ceva care necesită întreaga noastră ființă umană. Cu toate acestea, el nu o face niciodată ușoară: necesită o conștientizare dureroasă de sine și umilința de a vedea unde am mințit și unde am căzut scurt.

R. W.