Informațiile despre circumstanțele lingvistice și experiențele în care tragedienii antici și-au prezentat propria deviere lingvistică sunt inexistente. Începând de acum, începe lupta cu rezistența și singurătatea textelor. Putem interpreta cuvintele acestor texte semantic, dar este imposibil să le restabilim aroma funcțională omniprezentă. Pentru a mă limita la o expresie simplă, aproximativ monocelulară a durerii: "ai ai", "io", "oimoi", "e", "omo", "uf", "oi", "iou", "ee", "otototoi", "pyppax", "popoi", sunt o varietate de interjecții folosite de Eschil în Oresteia și de Euripide în Femeile Troiene. Pentru că, în mod clar, aceste interjecții diferite, dar sinonime, nu sunt folosite doar în scopul diversității, pe baza căror elemente am putea discerne și înțelege funcția lor estetică diferențiată și, în funcție de ocazie, căutată astăzi? Mai mult decât atât: în afară de deja saturatele "ali", "ach" și "oimena", cu ce alte mijloace ar fi posibil să răspundem traducțional acestei diferențieri?

În ceea ce privește Femeile Troiene, transferul anumitor puncte în forma lor actuală în limba noastră s-a făcut prin corespondențe ale discursului poetic modern grec, fie ele numite sau anonime. Alegerea a fost deliberată, deoarece pasiunile lor sunt încă atât de familiare nu doar în memoria noastră istorică, ci și în memoria noastră actuală. De asemenea, cu bună știință, anumite cuvinte care au diferențiat acum semantic au fost păstrate și folosite cu înțelesul lor original.

(Th. Valtonos, "Femeile Troiene I", Vin și nimfe. Scurte texte despre tot)