Lupii din Anglia învățaseră de mult să-și țină muzica în tăcere. Era foarte periculos să vorbești ca un lup într-o lume care i-ar epuiza pe lupi, dacă ar putea. Puiul de lup, separat de tribul său, nu avea pe nimeni să-i spună că cântatul era interzis. Așa că el cânta, el vorbea. Și cântecul lupului se rostogoli până în Sussex, ceva ce nu se întâmplase de sute de ani. Acolo afară erau doi lupi, ultimii rămași, pe care vânătorul îi dorea mai mult decât orice altceva. Într-un fel, el exterminase pe toți ceilalți, doar pentru a avea această bucurie: de a epuiza ultimii lupi din Anglia. Strigătul micului lup se răspândi și umplu câmpia, revărsându-se până la orizont. Vânătorul știa că dacă prada sa, cei doi lupi, erau la câțiva kilometri distanță de casă, cu siguranță ar auzi strigătul și ar veni.