Julio Cortázar: [...] În mod ciudat, primele mele amintiri oferă o imagine a diferențierii. Oarecum o suspiciune că dacă nu exploram realitatea din perspectiva limbajului, din acea dimensiune semantică, realitatea pentru mine nu era completă, nu mă satisface. Mai mult - acest lucru s-a întâmplat puțin mai târziu, când aveam opt sau nouă ani - a început o perioadă care putea fi periculoasă și mă putea duce la nebunie; era momentul când cuvintele au început să aibă aceeași valoare sau chiar mai mare decât lucrurile însele.
Omar Prego: Oarecum o substituție a realității...
Julio Cortázar: Farmecul pe care cuvintele îl exercitau asupra mea. Existau cuvinte pe care le plăceau, altele pe care nu le plăceau, altele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Unul dintre amintirile copilăriei mele este să scriu cuvinte cu degetul pe perete când eram bolnav [...]. Îmi întindeam degetul și scriam cuvinte, le vedeam luând formă în spațiu. Multe dintre ele erau deja fetișe, cuvinte magice.
De atunci, această condiție m-a urmat.