"A întors coperta cu degetul. Auzeam inima mea, poate și a ei, bătând nebunește, ca tobele indienilor înainte să lanseze atacurile lor sângeroase, în timp ce cowboy-ii erau în biserica satului, povestea pe care am jucat-o noi trei, duminica trecută, cu playmobile încă răspândite, așa cum le-am lăsat atunci pe covorul colorat. Spre surprinderea mea, am constatat că degetul Nataliei era mult mai îndrăzneț decât al meu..."

Povești care balansează între realitate și basm, între realism și suprarealism extrem, care trăiesc între întuneric și lumină, între tandrețe și cinism, alunecă cu patinele lor pe zăpadă care crapă sub greutatea neîmplinirilor.

Cine a spus că basmele trebuie să aibă un final fericit?