A fost chiar înainte să ia decizia importantă. Era 10 octombrie. O zi semnificativă, ca fiecare a zecea zi din viața ei acolo, în Viena. Culcată pe masa de operație, s-a predat frenesiei anesteziei lichide. Lumina de deasupra ei s-a transformat într-o lună care vărsa lacrimi. Voia să-și amintească cine era. S-a luptat cu ieri și cu astăzi. Lichidul din mâna ei stângă a început să curgă cald până când a ajuns la celulele minții ei. Dar nu a atins cele zece celule albastre ale sufletului ei. Acele celule care o făceau să iubească și să urască. Acelea care își schimbau culoarea de fiecare dată când rănea sau râdea. Acelea care ascundeau în adâncul lor Tracia și rădăcinile ei. Mătușa Tatana și Melpo. Angelos, Eva și Takis. Fiica ei, Lamberi. Acelea care acum s-au micșorat la doar zece, cât povestirile vieții ei. Pentru că acelea erau inima ei, esența ei. Ea. Alexandra Martinis.