Odată cu dominația televiziunii vine o combinație ciudată de hiper-socialitate și exces moral, care duce la degradarea politicii și a discursului politic. "Transparența" foarte căutată, "dreptul publicului de a cunoaște adevărul" despre viața politicienilor distorsionează conceptul de interes public. "Publicul" devine o extensie a privatului, iar "interesul" se reduce la simplă curiozitate. În societatea spectacolului, ceea ce atrage în primul rând este etica personală a politicienilor și integritatea lor, mai degrabă decât calitatea eticii publice; moralitatea lumii politice contează mai puțin, iar etica lumii politice contează mai mult. În acest context, comunicarea politică ca domeniu poate funcționa apologetic și poate întări și mai mult discreditarea politicii. Cu toate acestea, poate funcționa și în mod critic, astfel încât, într-un mod reflexiv, politica poate recâștiga o parte din esența sa pierdută și în același timp uitată: caracterul său dialectic și public.