În această carte mult discutată, Derrida încearcă să stabilească grammatologia, știința scrierii, pe noi fundamente filosofice. El observă că percepția predominantă a relației dintre vorbire și scriere a fost constrânsă de metafizica logocentrică și eurocentrică și leagă noua sa interpretare a fenomenului scrierii de provocările depășirii acestei metafizici. În același timp, el își prezintă opiniile deschizând un dialog viu cu tendințele contemporane în lingvistică și etnologie, în special cu Saussure și Lévi-Strauss, precum și cu tradiția filosofică asupra problemei limbajului, așa cum este cristalizată în opera lui Rousseau.