Viața este o dansă, venim, plecăm, ne mișcăm. Oamenii se succed unul pe altul fără să se cunoască. Sunt speculați de pe vârfurile antenelor ca niște corpuri așezate pe covorul rulant al destinului.
Anxietatea lovește, pulsa în locul inimii. Creierul este o cameră de tortură în care nu îndrăznesc să strige de teama să nu supere durerea.
Decenii de existență se adună una peste alta ca niște cuburi. Le traversează sumbru fără să experimenteze frica de a fi acolo în fiecare moment.
Chiar înainte să se aplece, momentul către care se îndreptau inițial fără să știe, ajunge. Totul se aprinde, devine clar, fericirea aprinde orizontul ca o ploaie de soare. Nu au timp să se gândească că dansul a meritat efortul în cele din urmă. Lumina s-a stins deja, au trăit doar pentru această bucurie excesivă și scurtă.