La început a fost profesorul. Dacă profesorul nu ar fi fost natura însăși, nu ar fi existat societăți. Timpul ar fi existat, dar nu ar fi existat istorie. Și în tărâmul sunetelor vii, s-ar fi auzit strigătul, țipetele, sloganurile. Dar nu s-ar fi auzit sau văzut vocea, literele scrisului, acordurile și dansurile.

De ce? Pur și simplu pentru că profesorul este cel care transformă creierul animalului în mintea umană. Profesorul se asigură că fiecare dintre privirile noastre nu rămâne o privire bovină, ci devine o carte deschisă de citit. Profesorul prelucrează pielea capului nostru și creează un chip. Munca profesorului este esența tăbăcirii. Și în cele din urmă, profesorul ne mângâie și frământă corpul și sufletul în așa fel încât din lipsurile noastre se distilează lacrimi, iar din abundența noastră se culege râsul.