Mulți spun că "arta modernă este în criză", fără să realizeze că această criză coincide cu un terorism care amenință cu adevărat fiecare performanță. Fără terorism, lucrările secolului al XX-lea sunt de neimaginat, invizibile. Fără multiplicarea pericolelor, drama suprafețelor de astăzi este de neînțeles, conform unora blamabile... Într-adevăr, în timp ce la începutul secolului al XX-lea Arta era încă doar precursorul tragediilor care ne vor lovi curând, la începutul secolului al XXI-lea, știința trebuie să prefigureze precis anxietatea viitorului. Cerând la rândul său o libertate de exprimare egală cu ambițiile sale, tehnostința inaugurează un "expresionism" al cărui caracter imoderat este comparabil doar cu capacitatea tehnostinței de a răsturna orice lege, orice moralitate, în numele doar al omnipotenței sale.
Pentru Virilio, criza artei moderne este prețul fricii: frica de o cultură de masă care duce la exterminare și frica de un tăcere care este identificată cu efeminarea, deoarece, cum se știe, cine nu vorbește, consimte.