La începutul secolului, unele scrieri, imagini și muzică vorbesc eretic. Pentru ceea ce văd, pentru ceea ce presupun. Și din străzile înguste, de tineri, se apropie treptat de adâncurile noastre, cele mai personale, puțin câte puțin.
Ei caută să dezvăluie dominația invizibilă; și în moduri indirecte, simbolice sau eliptice, încearcă să conteste ceea ce este legitim. Nu atât de mult pentru că se tem să deranjeze cu afirmații explicite - asta a fost depășit de mult - ci pentru că au crezut că, prin aceasta, ne pot face mai curioși. Chiar dacă la începutul discursului lor nou, puțini dintre noi ar înțelege ce voiau să spună.
Lumea lor "exotică" este un idiom comun. Pornesc de la variațiile elenistice și resturile "arhaice". Și își adresează condamnarea lor oricărui lucru ipocrit și dubios care pare să închidă libertatea noastră.
Iar speranțele? Doar le sugerează. Poate alții, acum mai numeroși, mai autentici, vor decide să apară.

A.-I. D. Metaxas

Două discursuri eliptice despre opera lui Paul Gauguin și Constantine Cavafy, bazate în parte pe anunțul introductiv al autorului la cea de-a 5-a Conferință Panhellenică a "Societății Semiotice Elene" din Salonic, în octombrie 1997.