De la o vârstă fragedă, mereu observam fetele, femeile din autobuze și tramvaie. Îmi fixam privirea asupra lor și absorbeam imaginea lor, zâmbetele lor, mișcările nervoase ale mâinilor lor, pliurile care dansau pe fuste. Erau atât de multe, atât de frumoase, atât de colorate, încât mi-era milă de bărbații lor, care stăteau tăcuți și absenți deasupra lor, agățați de barele de mână, îngropați sub griul și albastrul costumelor lor. Dar le lăsam repede în urmă.
Misterul lor îl voi rezolva mai târziu. Mă voi întoarce la ele. Vor vorbi. Mereu stăteau în perechi și vorbeau. Și eu rămâneam tăcut.
Mă apropiam, stăteam lângă ele și îmi întindeam urechea la șoaptele lor, de parcă știam că într-o zi voi încerca să vorbesc în numele lor... Așa că iată poveștile voastre, Katerina, Christina, Eirini.
Am crescut și am ținut promisiunea pe care nu ți-am făcut-o niciodată. Le-am scris.