Dansul modern a apărut la începutul secolului al XX-lea. Studiind istoria sa, constatăm că evoluția sa este strâns legată de evoluția societății și de diferitele faze ale dezvoltării sociale, politice și artistice. Toate artele din primele decenii ale secolului al XX-lea au început să caute o nouă modalitate de exprimare, un nou limbaj al povestirii. Dansul modern, odată apărut, își declară refuzul în raport cu dansul clasic, se revoltă împotriva academicismului acestuia și caută o nouă relație între artă și viață.
Femeile americane Loie Fuller, Isadora Duncan și Ruth St. Denis căutau noi forme de exprimare prin mișcare și dans și se considerau artiste în loc de artiști care să distreze lumea.
Laban este primul teoretician al dansului care a analizat și studiat mișcarea umană, în timp ce Cunningham este precursorul mișcării anilor 1960, iar în studioul său, Graham a organizat un seminar de compoziție. Dansul postmodern dobândește noi valori democratice, umanitare, principii de descentralizare și libertate, iar persoanele implicate în acesta se exprimă prin munca lor ca antiautoritari politizați.